OPINIE – Lucian Urcan: Teoria relativității în politica mioritică

Acum c-au trecut alegerile, e un moment bun să discutăm despre cum se aplică teoria relativității în politica românească. Sigur, veți spune că teoria relativității își are locul în manualele de fizică – însă fizica e matematică aplicată. Relativitatea se aplică în viața de zi cu zi, viața tuturor e puternic influențată de deciziile politice. Curentele politice sunt deseori decise de cifre, care reprezintă limbajul de baza al matematicii. Le-am legat așadar pe toate într-un buchet pestriț, pentru cititori. Le-am legat cât să stea, să nu cadă, ca un buget de stat făcut la repezeală în oricare moment al ultimelor decenii.

Multe concepte stau la baza teoriei relativității, iar din ea derivă altele la rândul lor. Suntem mai mult sau mai puțin conștienți de acestea, în viața cotidiană – în funcție de cât de mult ne gândim la ele și cât ne permite imaginația. Mergând pe ideea că totul e relativ – deci, și simțul umorului – le luăm pe rând.

Mișcarea și timpul sunt relative față de observator (relativitatea restrânsă)

Practic, adevărul politic este definit diferit – în funcție de perspectiva partidului care-l predică (pe el, adevărul) de la tribună. Ce e radical pentru unii poate fi progresist pentru alții, în funcție de audiența căreia se adresează. 

Iar istoria – inclusiv cea recentă, pe care am trăit-o noi înșine – ne-a arătat că adevărul nu este un concept absolut, în politica românească. El depinde foarte mult de contextul partidului și de pilonii care-i susțin ideologia.

Masele mari (planete, stele, etc) curbează spațiul și timpul

Partidele mari, cu tradiție, care domină scena politică de decenii întregi, tind să atragă în mod constant în jurul lor resurse, atenția alegătorilor sau chiar alte partide.

Un “câmp gravitațional” creat de un partid mare atrage constant presa, electoratul și cererile de alianță. Deseori, partidele mici ajung să orbiteze în jurul celor mari și să le ducă mai departe ideologia (așa relativă cum spuneam mai sus că e).

Deseori, unele concepte cu priză mare la public – așa cum e populismul sau naționalismul – ajung să distorsioneze realitatea atât de mult încât traiectoria adevărului e deviată. Lumina adevărului, dacă e să rămânem în partea romantică a comparației – va lumina la fel de tare, însă sursa ei nu va mai fi deloc clară.

Spațiul și timpul se modifică, între doi observatori care se deplasează cu viteză constantă

Altfel spus, același eveniment poate fi perceput diferit de către doi observatori aflați în mișcare relativă. 

Partidele politice își adaptează discursul în funcție de electoratul căruia i se adresează. 

Evenimentul care declanșează o mișcare poate fi același – o pandemie, un război, o criză economică. 

Însă percepția alegătorilor asupra evenimentului va fi variabilă, în funcție de principiile lor, de nivelul de educație, de interesele care-i ghidează în viața de zi cu zi, de locul în care se află (rural sau urban, în țară sau în diasporă), de accesul la informație și de filtrele prin care ei trec informația care li se servește.

Din aceste motive, atunci când partidul – oricare ar fi el – dorește să rezoneze cu alegătorii… ajunge să-și modifice discursul politic în funcție de audiență. Să tragă alte sfori, să apeleze la alte emoții, în funcție de electoratul căruia i se adresează.

Nu există observatori privilegiați

Așa cum în teoria relativității nu există observatori privilegiați – care să vadă adevărul absolut din punctul de observație – acești observatori nu există nici în politică, unde nu avem o singură definiție a adevărului valabilă pentru toată lumea. Există doar narațiuni adaptate fiecărui cadru social. 

Atenție – nu spunem aici că există mai multe adevăruri. Adevărul rămâne, în continuare, unul singur. Modul în care fiecare ideologie politică îl definește și-l prezintă alegătorilor săi îl face mereu să pară diferit, de la un caz la altul.